Vecina noastră
Barza albă sau cocostârcul, cu denumirea ştiinţifică Ciconia ciconia, este singura pasăre de talie mare din ornitofauna ţării care s-a apropiat de om şi îşi construieşte cuibul în vecinătatea noastră. Încă de pe vremea romanilor era socotită pasăre sfântă "avis pia et benigna" considerată la fel şi astăzi în multe zone. Multe credinţe populare se leagă de această pasăre: aduce primăvara, aduce noroc casei unde îşi face cuibul şi o fereşte de foc şi fulger, poate prevesti belşugul, norocul, starea sănătăţii etc.Nu
poate fi
confundată cu nici o altă pasăre: are picioare lungi şi un cioc roşu, penele corpului sunt albe, iar
remigele
negre.
Diferenţele dintre
sexe sunt aproape inexistente: în general masculul este mai mare
(în medie 3,8
kg) decât femela (3,3 kg). Puii au la început ciocul şi
picioarele negre. Mai
târziu, picioarele devin roşii-maronii, iar de la vârsta de
nouă săptămâni şi
culoarea ciocului se pigmenteză treptat în roşu. Pentru o
perioadă de timp,
însă, se va mai păstra la vârful ciocului culoarea neagră. Barza albă poate fi
recunoscută uşor şi în zbor: are
gâtul şi picioarele întinse, spre
deosebire de stârci, la care în zbor gâtul este
întotdeauna strâns în formă de „S”.
Vârsta berzelor poate să ajungă în captivitate şi la 30 de ani. În România, cea mai mare longevitate s-a înregistrat la o barza inelată în 1960 în Delta Dunării care a fost regăsită după 12 ani şi 6 luni în Tanzania. Este una dintre puţinele păsări mute. Totuşi, produce un clămpănit prin lovirea celor două maxilare.
Locuieşte
pe trei continente
La
noi, berzele
albe preferă în general câmpiile joase şi zonele umede de-a
lungul marilor râuri.
Evită zonele împădurite întinse. Cele mai multe berze se
găsesc în nord-vestul
şi sud-vestul ţării (în judeţele Satu Mare şi Timiş), în
depresiunile
intramontane din estul şi sudul Transilvaniei (în judeţele
Harghita, Covasna,
Sibiu, Braşov) şi în Lunca Dunării. Relativ puţine berze trăiesc
în centrul
ţării (Câmpia Transilvaniei, judeţele Cluj şi Alba), în
Dobrogea şi în Moldova.
Cea mai mare altitudine la care cuibăreşte barza albă în
România este în zona Bilborului,
la peste 900
de metri. Cele
mai multe perechi (între 28-30)
cuibăresc
în localităţiile Cristian (jud. Sibiu) şi Sânsimion (jud.
Harghita).
După ce timp de 30-40 de ani populaţia de berze din România a cunoscut o scădere continuă, în ultimii 10-14 ani, în unele zone ale ţării se observă o creştere a numărului de perechi. În alte zone, scăderea efectivului de berze s-a oprit şi s-a stabilizat. Mai sunt însă şi regiuni unde populaţia cunoaşte tendinţe descrescătoare.
Cuibul
Unele
cuiburi pot
atinge o vechime de câteva decenii. Astfel, cel mai vechi cuib
cunoscut din
România se găseşte în
localitatea Gurghiu din judeţul Mureş. Acesta a fost construit în
anul 1934 şi
a fost ocupat de berze şi în anul 2004. La
începutul şi
mijlocul
secolului trecut cuiburile erau construite numai pe clădiri şi copaci. Odată cu diminuarea locurilor
tradiţionale
de cuibărit (acoperişurile de paie sau stuf, coşurile cu gaură
laterală)
stâlpii reţelelor electrice din localităţi au devenit pentru
berze suporturile
cele mai agreate pentru amplasarea cuiburilor. Trecerea la acest mod de
cuibărire s-a derulat treptat şi continuă şi azi, în tot arealul
de râspândire
a speciei. Primele cuiburi construite pe stâlpi au apărut
în anul 1958 în
Germania şi în Cehia. În România, primele cuiburi
amplasate pe stâlpi au fost
semnalate în anul 1971. Raportul cuiburilor construite pe
stâlpi a ajuns în
România, în 2004 la aproximativ 80-90%. Totuşi, în
unele regiuni
ale ţării se găsesc şi acum destul de frecvent cuiburi construite pe
clădiri. În
judeţele Braşov şi Sibiu, de exemplu, sunt încă multe cuiburi
construite pe
hornuri. În judeţul Covasna în schimb, putem
întâlni încă într-un număr destul
de mare cuiburi pe şure. Cuibăritul pe copaci este mai răspândit
în Muntenia şi
Oltenia.
Viaţa de familie
Berzele
se
întorc la locurile lor
de cuibărit pe la sfârşitul lui martie, începutul lui
aprilie. De obicei, masculul
soseşte primul, care ocupă imediat cuibul şi începe activitatea
de renovare a
cuibului. În această perioadă au loc frecvent lupte, deoarece şi
alţi masculi
încearcă să ocupe cuibul.
Prima
femelă
care soseşte la cuib
este în general acceptată şi are loc imediat împerecherea.
Aceeaşi pereche
poate cuibări împreună mai mult decât un sezon, partenerii
fiind atraşi
probabil mai mult de acelaşi cuib, decât unul de celălalt.
Femela
depune 2-7 (în general 3-4) ouă
albe. În timpul clocitului, pe coaja ouălor pot să apară pete
maronii. Masculul
şi femela clocesc alternativ, iar schimbul părinţilor la cuib este
precedat întotdeauna
de o ceremonie însoţită de clămpănit. La
noi, puii
ies din
ouă la începutul verii,
în iunie, după aproximativ 32 de zile de clocit. Eclozarea
ouălelor nu are loc
în acelaşi timp, ci se petrece în mod separat, în
general la intervale de două
zile. Puii la început au numai 65-80 de grame, sunt acoperiţi cu
un puf alb şi,
deşi nici nu pot încă să se ridice în picioare, pot deja să
clămpănească.
Numărul
mediu
al puilor este în
general trei. În unii ani, acesta poate să ajungă în mod
excepţional şi la şase
pentru un singur cuib (de exemplu, în
anii 2000 şi 2004 în România s-au înregistrat cinci
cuiburi cu câte şase pui). Dacă
cantitea necesară de hrană nu poate fi asigurată pentru toţi puii,
părinţii (în
general masculul) aruncă jos din cuib puiul cel mai mic (fenomenul este
cunoscut
şi sub numele de cronism).
Puii
în primele 2-3
săptămâni sunt protejaţi şi supravegheaţi de unul
dintre adulţi, care va rămâne permanent lângă ei. La
vârsta de trei săptămâni
puii stau deja în picioare. La vârsta de şapte
săptămâni ating mărimea
părinţilor,
iar pe la
mijlocul - sfârşitul lunii lui iulie părăsesc cuibul. La
început fac exerciţii
de zbor în cuib care constau din sărituri şi bătăi de aripi,
întărindu-şi
astfel muşchii. Mai
târziu, reuşesc să facă mici incursiuni în
zbor în imediata apropiere a cuibului. La vârsta de trei
luni nu mai depind de
părinţi şi pot să se hrănească singuri. Încep să se asocieze cu
alţi pui
zburători de la alte cuiburi.
Nu se hrănesc
numai cu broaşte
Barza
albă se
hrăneşte exclusiv cu animale. Hrana este foarte variată şi cuprinde
insecte
(lăcuste, greieri), larve, râme, amfibieni, mamifere mici
(şoareci de câmp),
şerpi şi şopârle etc. Resturile nedigerate sunt eliberate după
1,5 - 2 zile, prin
regurgitare sub formă de ingluvii având dimensiuni de ≈
50x35 mm, uşor de găsit
în jurul cuibului. Prin analiza ingluviilor se poate determina
compoziţia de
hrană a păsărilor.
Berzele se hrănesc singure sau în
grupuri, pe terenuri
umede şi în zonele
arabile aflate pe o rază de 800-3000 metri de la locul cuibului.
Necesarul zilnic
de hrană a unei berze adulte se ridică la 500 g (un echivalent, spre
exemplu, a
16 şoareci). În perioada lor de maximă creştere, puii au nevoie
de o cantitate
şi mai mare de hrană (1200 g). Acest lucru înseamnă că o pereche
de berze cu patru
pui adună într-o singură zi ≈ 5,8 kg de hrană! Pentru a
putea asigura această
cantitate de hrană, habitatul de hrănire trebuie să aibă o suprafaţă de
100 -
800 ha.
Puii sunt hrăniţi la cuib timp de
53-55 de zile de ambii
adulţi, care adună
hrana în guşă. Aceasta va fi ulterior recurgitată în
mijlocul cuibului, de unde
va fi preluată de puii aranjaţi sub formă de cerc care adoptă o poziţie
specifică de „cerşire” a hranei. La început sunt
hrăniţi la intervale de 30 de
minute, iar după ce cresc mai rar, la intervale de 1-2 ore.
Hrana puiilor mici constă din
râme, insecte mai mari
(lăcuste, cosaşi,
gândaci). Când ating vârsta de trei săptămâni
pot fi deja hrăniţi şi cu animale
mai mari: mamifere (şoareci, cârtiţe), broaşte, şopârle,
şerpi.
În zilele foarte calde, părinţii
aduc şi apă la cuib,
vărsând-o de sus în
ciocurile deschise ale puilor sub formă de stropi.